Descoperirea preoției mele, ca femeie catolică, în seminarul protestante

Autor Nancy Small/traducere conf.dr.ing. Mirela Coman/sursa americanmagazin.org/ 3 ianuarie 2018

“- Ce faci, diacone?“ întreabă omul din pat. Suntem de aproximativ 20 minute într-o vizită pastorală. Diaconul parohiei îl vizitează regulat pe acest om, de când s-a îmbolnăvit. Am intrat în viața lui ca şi capelan și nu știe ce aşteptări să aibă de la mine.

Nu este prima dată când mi-a fost pusă această întrebare. Uneori sunt întrebată dacă sunt preot, sau soră, sau dacă ar trebui să mă numească “Reverend”. Întrebările acestea mă fac să zâmbesc, dar mă şi surprind atunci când nu știu care ar fi răspunsul dorit.

În acele zile am fost o catolică care studia la un Seminar protestant. Alegerea mea de a participa la Seminarul Teologic Unionar de la New York a fost deliberată. Am vrut să dau “bani de școlarizare” pentru o școală care pregătea femei pentru hirotonire. În plus, sunt fiica unei mame luterane și a unui tată catolic care a promis să-și educe copiii catolic. Studierea la un seminar protestant mi-a dat șansa de a ieși în afara zonei mele de confort catolic și de a învăța despre cealaltă jumătate a moștenirii mele spirituale.

Studenţii de acolo au avut colege-femei şi în anii anteriori, femei care au căutat hirotonirea, venind din alte credințe. Când au aflat că sunt catolică, unul după altul mi-au pus o întrebare destul de punctuală: “Cum poți să rămâi într-o biserică care refuză să hirotonească femei?”

Întrebarea lor m-a lăsat fără cuvinte. La fel ca și ei, am intrat în seminar deoarece am fost chemată la slujire. Dar mi-am făcut planul să-mi trăiesc chemarea ca slujitor catolic. Nu a fost de ajuns că am ales un seminar în care femeile se pregăteau pentru hirotonie? De ce mă provocau să merg mai departe?

M-am cufundat în viața seminarului, sperând că aceste întrebări se vor rezolva de la sine.

În curând am ajuns să îndrăgesc slujbele de cult din timpul zilei de la capela seminarului. Am simțit o emoție deosebită de fiecare dată când femeile intrau în roluri pe care eu nu le-am văzut niciodată până atunci. Astfel, într-o zi două femei au preluat rolurile lui Marta și Maria într-o omilie comună, oferind o interpretare feministă a statutului femeii înaintea lui Hristos. În altă zi, femeile africane au purtat benere colorate, au bătut la tobe, au scandat în limba lor maternă și au dansat lui Dumnezeu, aducând bună dispoziţie în inimile tuturor celor adunați.

Au existat şi câteva momente care mi-au tăiat respirația, cum ar fi prima dată când am asistat la o slujbă de hirotonie a unei femei, însărcinată cu consacrarea pâinii și a vinului și, mai mult, persoana era vizibil gravidă. Femeile au predicat, au prezidat și s-au rugat într-un mod care a salutat plinătatea darurilor lor spirituale și în moduri care au făcut ca spiritul meu să crească.

În zilele de duminică am renunțat la această noutate și m-am întors în lumea mea catolică, la parohia iezuită unde eram activă. Acolo conducerea era vibrantă, spiritul comunitar era contagios, iar darurile femeilor erau onorate. Rugăciunile și ritualurile acestei comunități, care a fost mult timp susținerea mea spirituală, au devenit din ce în ce mai importante pentru mine.

În același timp, totuși, devenisem mai conștientă de rolul limitat pe care femeile l-ar putea avea în Biserica Catolică. Constatam atunci că nu mai pot renunța la chestiunea hirotonirii.

Am fost într-adevăr chemată la o viață de slujire laică ca un catolic? Sau era adevărată natura chemării mele la hirotonire? Ușa de hirotonire într-o biserică protestantă era deschisă și mulţi oameni m-au încurajat să trec prin ea. Ei au observat la mine daruri spirituale potrivite pentru slujirea hirotonită. Ce rușine ar fi să lăsăm aceste daruri să se risipească, mi-au spus ei.

Vocile lor erau puternice și convingătoare. Știam că procesul de hirotonire pentru femeile protestante nu era ușor. Dar nu am putut nega faptul că Dumnezeu modela argila ființei mele într-o formă pe care nu eram sigură că e încadrată în limitele tradiției catolice.

Am încetat să mai fug de întrebarea de hirotonire și am început să mă lupt cu ea.

La scurt timp după ce am făcut-o, o nouă întrebare a apărut în mine. Unele dintre fostele femei catolice chemate la hirotonire nu au decis în care denominație protestantă să continue. Unele se gândeau să devină congregaționale, altele episcopale sau luterane. Acest lucru mi s-a părut ciudat. Chemarea la hirotonire nu ar trebui să crească dintr-o credință pe care o cunoșteai și o iubeai, într-o biserică unde te-ai simțit acasă? Nu ar fi primul pas să-ți găsești casa spirituală și numai atunci să urmărești hirotonirea în cadrul acelei tradiții?

La vremea aceea, în studiile mele, cercetam documentele Conciliului Vatican II. Într-o zi am citit ceva care m-a surprins: “Botezații, prin reînniorea și ungerea Spiritului Sfânt, sunt consacrați într-o casă spirituală și o preoție sfântă” (“Constituția dogmatică asupra Bisericii”, nr. 10).

Cuvintele acestea au vibrat în mine ca o coardă. Ele au spălat inima mea ca o mantra. Probabil că Dumnezeu încerca să-mi atragă atenția.

Am început să contemplu casa spirituală în care am fost botezată și am realizat cât de mult ar fi de iubit în ea. Au existat comunități religioase ale căror carisme și mărturii erau făclii, au luminat calea sfântă în viața mea. Au existat mistici și monahi, căutători și sfinți, făcători de pace și profeți ale căror cuvinte de înțelepciune au vorbit adâncimii sufletului meu. Au existat practici spirituale care m-au legat de Dumnezeu și de comunitățile de rugăciune. Și a existat comoara învățăturii sociale catolice, un depozit atât de bogat încât profesorii mei protestanți se întorceau mereu la el. De fiecare dată au observat (adesea cu scuze) că catolicii aveau cele mai adânci sonde de extracţie când vine vorba de învățături de drept social pentru a transforma lumea în care trăim.

Am ajuns să-mi dau seama căci casa spirituală în care trăisem din copilărie îmi formase credința și devenea fortăreaţa mea. Credința mea catolică a adăpostit o spiritualitate care m-a însuflețit și m-a adâncit în inima lui Hristos.

Ceea ce nu știam până atunci era că am aparținut deja unei preoții sfinte, ascunse prin natura botezului meu. Dacă m-ar fi învățat în orele de catehism, aş fi ratat-o.

Acum, când știam despre această preoție sfântă, am început să văd lucrurile într-o lumină nouă. Am împărtășit această preoție cu toate femeile și bărbații botezați din comunitatea catolică și a existat putere în legătura pe care am împărtășit-o. Am aparținut unei parohii de oameni care ţineau la preoția lor și trăiau în modul care lărgea înțelegerea oamenilor despre slujirea laică. Am fost una dintr-un mare număr de femei catolice care țes darurile preoției noastre în țesătura credinței catolice.

Descoperind că eram preot în virtutea botezului meu, nu am răspuns la provocarea de a-mi trăi vocația în afara unei biserici care nu hirotoneşte femeile. Dar provocarea a validat în mine un apel deja consacrat și o preoție deja binecuvântată, pe care nimeni nu poate să o nege. Ar fi suficient pentru a-mi susține viața de slujire laică? Ar fi suficient acest argument pentru ca întrebarea de hirotonire să se odihnească?

După absolvirea Seminarului am făcut o retragere direcționată. Într-o noapte, m-am dus la capelă, am îngenuncheat și am oferit o rugăciune, promițându-mă lui Isus în slujire. Cum am făcut promisiunea, lacrimi moi au început să curgă din ochii mei. N-am simțit înfăptuirea mâinilor, care se întâmplă la hirotonire. Dar am simțit cum căldura Spiritului Sfânt îmi spală inima. Când am îngenuncheat, am avut un puternic simț că decizia pe care o luam era cea mai potrivită pentru mine.

Mulți ani mai târziu, încă mai cresc în viața-mi de slujire. Uneori oamenii nu știu ce să facă cu mine; nu mă încadrez în forma de slujire cu care sunt ei obișnuiți.

Când se întâmplă asta, îmi amintesc legământul pe care l-am făcut cu Isus, care a trăit preoția în moduri neconvenționale. Nu se potrivea cu forma de Mesia pe care îl așteptau. El a lărgit înțelegerea oamenilor cu privire la ceea ce înseamnă slujirea. Ca discipol, încerc să-i urmez Lui și să învăţ de la alții care fac același lucru. Sunt una dintre multele femei catolice care urmează modelele convenționale de slujire cu darurile spirituale pe care le poartă.

Suntem invitați cu toţi să participăm la această lărgire, deoarece fiecare dintre noi îşi trăiește preoția de la botez în moduri diferite și dinamice. Aceasta se poate resimți uneori ca fiind neplăcută. Dar prin întindere creştem. Și facem loc pentru înflorirea darurilor unuia către altul în casa spirituală pe care o numesc acasă.

“- Ce faci, diacone?“ întreabă omul din pat. Suntem de aproximativ 20 minute într-o vizită pastorală. Diaconul parohiei îl vizitează regulat pe acest om, de când s-a îmbolnăvit. Am intrat în viața lui ca şi capelan și nu știe ce aşteptări să aibă de la mine.

Nu este prima dată când mi-a fost pusă această întrebare. Uneori sunt întrebată dacă sunt preot, sau soră, sau dacă ar trebui să mă numească “Reverend”. Întrebările acestea mă fac să zâmbesc, dar mă şi surprind atunci când nu știu care ar fi răspunsul dorit.

În acele zile am fost o catolică care studia la un Seminar protestant. Alegerea mea de a participa la Seminarul Teologic Unionar de la New York a fost deliberată. Am vrut să dau “bani de școlarizare” pentru o școală care pregătea femei pentru hirotonire. În plus, sunt fiica unei mame luterane și a unui tată catolic care a promis să-și educe copiii catolic. Studierea la un seminar protestant mi-a dat șansa de a ieși în afara zonei mele de confort catolic și de a învăța despre cealaltă jumătate a moștenirii mele spirituale.

Studenţii de acolo au avut colege-femei şi în anii anteriori, femei care au căutat hirotonirea, venind din alte credințe. Când au aflat că sunt catolică, unul după altul mi-au pus o întrebare destul de punctuală: “Cum poți să rămâi într-o biserică care refuză să hirotonească femei?”

Întrebarea lor m-a lăsat fără cuvinte. La fel ca și ei, am intrat în seminar deoarece am fost chemată la slujire. Dar mi-am făcut planul să-mi trăiesc chemarea ca slujitor catolic. Nu a fost de ajuns că am ales un seminar în care femeile se pregăteau pentru hirotonie? De ce mă provocau să merg mai departe?

M-am cufundat în viața seminarului, sperând că aceste întrebări se vor rezolva de la sine.

În curând am ajuns să îndrăgesc slujbele de cult din timpul zilei de la capela seminarului. Am simțit o emoție deosebită de fiecare dată când femeile intrau în roluri pe care eu nu le-am văzut niciodată până atunci. Astfel, într-o zi două femei au preluat rolurile lui Marta și Maria într-o omilie comună, oferind o interpretare feministă a statutului femeii înaintea lui Hristos. În altă zi, femeile africane au purtat benere colorate, au bătut la tobe, au scandat în limba lor maternă și au dansat lui Dumnezeu, aducând bună dispoziţie în inimile tuturor celor adunați.

Au existat şi câteva momente care mi-au tăiat respirația, cum ar fi prima dată când am asistat la o slujbă de hirotonie a unei femei, însărcinată cu consacrarea pâinii și a vinului și, mai mult, persoana era vizibil gravidă. Femeile au predicat, au prezidat și s-au rugat într-un mod care a salutat plinătatea darurilor lor spirituale și în moduri care au făcut ca spiritul meu să crească.

În zilele de duminică am renunțat la această noutate și m-am întors în lumea mea catolică, la parohia iezuită unde eram activă. Acolo conducerea era vibrantă, spiritul comunitar era contagios, iar darurile femeilor erau onorate. Rugăciunile și ritualurile acestei comunități, care a fost mult timp susținerea mea spirituală, au devenit din ce în ce mai importante pentru mine.

În același timp, totuși, devenisem mai conștientă de rolul limitat pe care femeile l-ar putea avea în Biserica Catolică. Constatam atunci că nu mai pot renunța la chestiunea hirotonirii.

Am fost într-adevăr chemată la o viață de slujire laică ca un catolic? Sau era adevărată natura chemării mele la hirotonire? Ușa de hirotonire într-o biserică protestantă era deschisă și mulţi oameni m-au încurajat să trec prin ea. Ei au observat la mine daruri spirituale potrivite pentru slujirea hirotonită. Ce rușine ar fi să lăsăm aceste daruri să se risipească, mi-au spus ei.

Vocile lor erau puternice și convingătoare. Știam că procesul de hirotonire pentru femeile protestante nu era ușor. Dar nu am putut nega faptul că Dumnezeu modela argila ființei mele într-o formă pe care nu eram sigură că e încadrată în limitele tradiției catolice.

Am încetat să mai fug de întrebarea de hirotonire și am început să mă lupt cu ea.

La scurt timp după ce am făcut-o, o nouă întrebare a apărut în mine. Unele dintre fostele femei catolice chemate la hirotonire nu au decis în care denominație protestantă să continue. Unele se gândeau să devină congregaționale, altele episcopale sau luterane. Acest lucru mi s-a părut ciudat. Chemarea la hirotonire nu ar trebui să crească dintr-o credință pe care o cunoșteai și o iubeai, într-o biserică unde te-ai simțit acasă? Nu ar fi primul pas să-ți găsești casa spirituală și numai atunci să urmărești hirotonirea în cadrul acelei tradiții?

La vremea aceea, în studiile mele, cercetam documentele Conciliului Vatican II. Într-o zi am citit ceva care m-a surprins: “Botezații, prin reînniorea și ungerea Spiritului Sfânt, sunt consacrați într-o casă spirituală și o preoție sfântă” (“Constituția dogmatică asupra Bisericii”, nr. 10).

Cuvintele acestea au vibrat în mine ca o coardă. Ele au spălat inima mea ca o mantra. Probabil că Dumnezeu încerca să-mi atragă atenția.

Am început să contemplu casa spirituală în care am fost botezată și am realizat cât de mult ar fi de iubit în ea. Au existat comunități religioase ale căror carisme și mărturii erau făclii, au luminat calea sfântă în viața mea. Au existat mistici și monahi, căutători și sfinți, făcători de pace și profeți ale căror cuvinte de înțelepciune au vorbit adâncimii sufletului meu. Au existat practici spirituale care m-au legat de Dumnezeu și de comunitățile de rugăciune. Și a existat comoara învățăturii sociale catolice, un depozit atât de bogat încât profesorii mei protestanți se întorceau mereu la el. De fiecare dată au observat (adesea cu scuze) că catolicii aveau cele mai adânci sonde de extracţie când vine vorba de învățături de drept social pentru a transforma lumea în care trăim.

Am ajuns să-mi dau seama căci casa spirituală în care trăisem din copilărie îmi formase credința și devenea fortăreaţa mea. Credința mea catolică a adăpostit o spiritualitate care m-a însuflețit și m-a adâncit în inima lui Hristos.

Ceea ce nu știam până atunci era că am aparținut deja unei preoții sfinte, ascunse prin natura botezului meu. Dacă m-ar fi învățat în orele de catehism, aş fi ratat-o.

Acum, când știam despre această preoție sfântă, am început să văd lucrurile într-o lumină nouă. Am împărtășit această preoție cu toate femeile și bărbații botezați din comunitatea catolică și a existat putere în legătura pe care am împărtășit-o. Am aparținut unei parohii de oameni care ţineau la preoția lor și trăiau în modul care lărgea înțelegerea oamenilor despre slujirea laică. Am fost una dintr-un mare număr de femei catolice care țes darurile preoției noastre în țesătura credinței catolice.

Descoperind că eram preot în virtutea botezului meu, nu am răspuns la provocarea de a-mi trăi vocația în afara unei biserici care nu hirotoneşte femeile. Dar provocarea a validat în mine un apel deja consacrat și o preoție deja binecuvântată, pe care nimeni nu poate să o nege. Ar fi suficient pentru a-mi susține viața de slujire laică? Ar fi suficient acest argument pentru ca întrebarea de hirotonire să se odihnească?

După absolvirea Seminarului am făcut o retragere direcționată. Într-o noapte, m-am dus la capelă, am îngenuncheat și am oferit o rugăciune, promițându-mă lui Isus în slujire. Cum am făcut promisiunea, lacrimi moi au început să curgă din ochii mei. N-am simțit înfăptuirea mâinilor, care se întâmplă la hirotonire. Dar am simțit cum căldura Spiritului Sfânt îmi spală inima. Când am îngenuncheat, am avut un puternic simț că decizia pe care o luam era cea mai potrivită pentru mine.

Mulți ani mai târziu, încă mai cresc în viața-mi de slujire. Uneori oamenii nu știu ce să facă cu mine; nu mă încadrez în forma de slujire cu care sunt ei obișnuiți.

Când se întâmplă asta, îmi amintesc legământul pe care l-am făcut cu Isus, care a trăit preoția în moduri neconvenționale. Nu se potrivea cu forma de Mesia pe care îl așteptau. El a lărgit înțelegerea oamenilor cu privire la ceea ce înseamnă slujirea. Ca discipol, încerc să-i urmez Lui și să învăţ de la alții care fac același lucru. Sunt una dintre multele femei catolice care urmează modelele convenționale de slujire cu darurile spirituale pe care le poartă.

Suntem invitați cu toţi să participăm la această lărgire, deoarece fiecare dintre noi îşi trăiește preoția de la botez în moduri diferite și dinamice. Aceasta se poate resimți uneori ca fiind neplăcută. Dar prin întindere creştem. Și facem loc pentru înflorirea darurilor unuia către altul în casa spirituală pe care o numesc acasă.
Nancy portret Nancy Small este capelan de azil, director spiritual și autor al cărţii: Reflecții asupra spiritualității nonviolenței prin obiectivul Scripturii. Împreuna cu soțul ei, Carl, sunt oblaţi pe lângă surorile benedictine din Erie; trăiesc în Worcester, Massachusetts.
Rolul, misiunea, poziţia femeilor în Bisericile Creştine este o temă importantă, cu dezbateri intense şi rezolvări diferite. De exemplu în revista electronică Lumea Catholică la 24 septembrie 2009  a fost publicat articolul “De ce nu sunt potrivite femeile pentru preoţie?”. Puteţi afla mai multe accesând adresa https://www.americamagazine.org/faith/2018/01/03/discovering-my-priesthood-catholic-woman-protestant-seminary, unde veţi găsi alte linkuri. Prin mijloacele noastre reuşim să vă redăm în limba română doar acest articol. Dacă totuşi tema interesează pe cineva poate va prelucra şi alte articole.
Până la o viitoare întâlnire Pace şi Bine!