Duminica 1 din Postul Mare-Duminica dreptei credinţe

Vă facem cunoscută omilia rostită astăzi, 5 martie 2017, în biserica Sfântul Anton de Padova din Baia Mare de către pr. Simion Mesaroş, după citirea pericopei evanghelice

ICONOCLASMUL – DUMINICA ORTODOXIEI – ICONOSTASUL

2017

Între Iconoclasm, Duminica Ortodoxiei şi Iconostas, există o legătură succesivă.

Iconoclasmul a fost o mişcare determinată de o teorie religioasă care s-a născut şi s-a desfăşurat pe parcursul secolelor VIII-IX în Imperiul Bizantin

Începutul mișcării iconoclaste este strâns legată de numele și domnia împăratului bizantin Leon III Izaurul (717-741) care prin edictele date în anii 726-730 a interzis prin lege cultul icoanelor. După cum rezultă și de aici, în Bizanț, puterea împăratului, chiar și în problemele bisericești, era mai mare decât puterea Patriarhului și Sinodului, fenomen specific bisericilor naționale până în ziua de astăzi.

Această teorie care s-a strecurat cu abilitate în rândul creștinilor din Bizanț și-a avut izvorul, atât în Iudaism, cât și în Islam, cu care Bizanțul se afla în contact.

Mai întâi Iudaismul, iar apoi Islamul, și mult mai târziu, în secolul XVI, Reforma lui Luther cu toate derivatele ei ulterioare, au interpretat și continuă să interpreteze arta religioasă exprimată prin pictură și sculptură ca fiind o încălcare a primei porunci din Decalog, care spune: „chip cioplit să nu-ți faci ca să te închini lui”.

Târziu, cum spuneam, prin secolul VIII, dar cînd Biserica era încă „una”, în Imperiul Bizantin, în Biserica Bizantină, s-a dezlănțuit un adevărat „masacru” împotriva artei religioase, artă exprimată în principal prin pictură, și, deopotrivă împotriva autorilor, apărătorilor și admiratorilor acestei forme de artă. Această crudă răzvrătire împotriva artei sacre poartă în istorie numele de – Iconoclasm – cuvânt grecesc.

Iconoclasmul a distrus cu o ură înverșunată, greu de explicat, opere de artă sacră cu o valoare inestimabilă, prin oameni care se pretindeau a fi oameni ai bisericii, în strânsă colaborare cu oameni ai autorității imperiale, care la rândul lor se pretindeau a fi creștini orientali. Aceste opere de artă nu vor mai putea fi recuperate niciodată,

Paradoxul nu este faptul că Iconoclasmul era de inspirație iudeo-islamică, paradoxul este faptul că Iconoclasmul a fost gândit de către oameni ai Bisericii din Bizanț și tot de către ei pus în practică. Ierarhii, preoții și călugării din Bizanț, care au aderat la această mișcare, au făcut-o din convingere, sau din linguşeală şi servilism? Aceasta este întrebarea.

Timp de mai mult de o sută de ani nu numai că au distrus operele de artă existente, dar realizările în acest domeniu, al dezvoltării artei, au fost blocate în toată această perioadă.

Nu trebuie să ne întoarcem la împăratul Leon Isaurul din sec. VIII, este suficient să ne întoarcem cu vreo 30 de ani în urmă, când Ceaușescu demola biserici bizantine în București, opere de artă bizantină inestimabile. Care a fost atitudinea ierarhilor, preoților și călugărilor Bisericii Ortodoxe față de acest „masacru”?. Căutați publicațiile vremii și veți afla. Atitudinea oficială a Bisericii Ortodoxe era, să-și catehizeze enoriașii că „sabia nu taie capul care se pleacă”, și că, „nu există stăpânire decât, de la Dumnezeu”.

Sub aceleași devize și cu aceleași argumente, oamenii Bisericii Bizantine, au promovat și au dezlănțuit tragedia iconoclastă în Imperiul Bizantin.

S-a creat în acest domeniu, al dezvoltării artei un decalaj, între Orient și Occident, decalaj pe care Orientul n-a reușit să-l recupereze nici până astăzi, și, după cum merg lucrurile, în perspectivă, acest decalaj, în loc să scadă, pare a se adânci și mai mult.

Chiar și după decretul care a pus capăt Iconoclasmului, arta picturală bizantină, spre deosebire de cea occidentală, a rămas mai mult în sfera simbolismului, curent mult asemănător cu ulteriorul curent al abstracționismului. Această artă și aceste curente sunt greu de deslușit pentru omul de rând. Înțelegerea picturii simboliste, sau abstracţioniste, pare a fi rezervată doar unui număr foarte restrâns de critici şi inițiați.

Chiar și după decretul care a pus capăt Iconoclasmului, în Orient, nu se remarcă celebrități artistice, în domeniul picturii, comparabile cu cele din Occident.

Formele de exprimare ale artei, în mod tradițional, sunt: pictura, sculptura, muzica și literatura. Biserica Catolică a promovat și conservat arta în integralitatea ei în toate cele patru forme de exprimare. Biserica Bizantină, în schimb, a exclus și exclude în mod radical sculptura.

Biserica noastră Greco-Catolică, deși este de Tradiție bizantină, dup ce a introdus alfabetul latin, a acceptat și sculpturile în biserică.

Cauza pentru care bizantinii resping sculpturile, ca artă bisericească, ar putea fi aceleași care au generat Iconoclasmul. Dacă sculptura se realizează cu dalta și prin cioplire, opera s-ar putea numi „chip cioplit”, acceptându-se, din partea bisericii bizantinilor, pentru sculptură, interpretarea iudeo-islamo-protestantă.

Toată această luptă dusă împotriva artei bisericești în Biserica Bizantină, a durat așa cum spuneam, mai mult de o sută de ani. În toată această perioadă, a păstra o icoană, un crucifix, sau o statuetă, în casă bineînțeles, nu în biserică, pentru că din biserică a fost golit și distrus tot, constituia un delict mult mai grav decât ar fi constituit ascunderea unei arme de foc în timpul comunismului. Fanatismul și radicalismul religios din Biserica Bizantină, în timpul Iconoclasmului, ajunsese la cotele la care astăzi a ajuns Statul Islamic.

Această cruzime dezlănțuită împotriva artei sacre și a apărătorilor ei, începută în anul 726 sub împăratul Leon III Izaurul, a durat 117 ani: 726-843. Erezia iconoclastă a încetat în urma unui Conciliu în cadrul căruia s-a stabilit că, cinstirea icoanelor în special, și a artei sacre în general, nu constituie idolatrie, și că, prin arta sacră nu se încalcă prima poruncă din decalog: „chip cioplit să nu-ți faci ca să te închini lui”. Dimpotrivă, icoanele și arta sacră stimulează capacitatea omului, de a se apropia de Dumnezeu, de Isus, de Fecioara Maria, de îngeri și de sfinți, și nicidecum nu constituie idolatrie, și nu se aduce cult nici pânzei, nici vopselei, nici marmurei, bronzului, pietrei, lemnului etc…. și nici măcar artistului care a creat opera de artă.

La Conciliul în cadrul căruia s-a stabilit că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, delegația trimisă de către Papa de la Roma a avut o contribuție esențială, pentru că aşa cum spusesem Biserica era încă Una.
Publicarea Decretului, prin care Iconoclasmul înceta să mai distrugă arta bisericeasă, iar cinstirea icoanelor este conformă cu învățătura Bisericii, a fost făcut public în prima duminică din Postul Mare.

De atunci, această duminică a rămas în Biserica Bizantină sub numele de Duminica Ortodoxiei, sau Duminica dreptei credințe, care spune clar că icoanele nu sunt idoli.

În urma publicării acestui decret creștinii din Constantinopol au ieșit în procesiuni pe străzile capitalei imperiale exprimându-și bucuria.

Cei care, riscându-și libertatea, sau chiar viața, vreme de peste 100 de ani, au reușit să ascundă și să salveze ceva din arta bisericească, au scos icoanele de prin ascunzători, le-au purtat în procesiune prin oraș, iar apoi le-au dus și le-au așezat prin bisericile care arătau acum, la interior, ca sinagoga, ca moscheia sau ca bisericile protestante.

Icoanele salvate de furia iconoclaștilor radicalizați au fost așezate inițial care cum, în principal în fața altarului. Ulterior preoții și laicii artiști au început să le sistematizeze și să le așeze într-o anumită ordine, astfel încât icoanele să inspire și să stimuleze credința în valorile spirituale.

Icoana lui Isus a fost așezată în fața altarului, la dreapta cum privim spre altar, iar icoana Fecioarei Maria la stânga, apoi, celelalte icoane după importanța a ceea ce reprezintă fiecare.

Așa s-a născut Iconostasul în bisericile bizantine. Iconostasul în bisericile bizantine, ca element arhitectonic, apare numai după încetarea Iconoclasmului. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sf. Vasile cel Mare, care au trăit înainte de Iconoclasm bisericile bizantine nu aveau iconostas, dar aveau icoane și statui.

M-am uitat în Dictionarul Enciclopedic să văd cum este definit iconostasul. Iată ce scrie: „Element arhitectonic și ornamental, de zid sau de lemn care desparte, în bisericile creștine ortodoxe, naosul de absida altarului”. Dicționarul Enciclopedic nu face nici o referire la originea sau istoria Iconostasului.

Dacă Iconoclasmul a fost de inspirație atât iudaică cât și islamică, evoluția ulterioară a Iconostasului s-a dovedit a fi numai de inspirație iudaică.

Se știe că în Templul din Ierusalim a existat așa numitul „perete despărțitor” sau „catapeteasmă”, care despărțea naosul de „Sfânta Sfintelor”. În „Sfânta Sfintelor” nu intra decât Marele Arhiereu, și aceasta, o singură dată pe an.

Despre această „catapeteasmă”, despre acest „perete despărțitor”, scrie în Sf. Scriptură că, în momentul în care Isus a murit pe cruce, peretele a crăpat de sus până jos. Sensul expresiei este categoric acela că, s-a prăbușit sau că, a dispărut. „Dar Isus strigând din nou cu glas tare, își dete sufletul. Și iată catapeteasma templului se rupse în două de sus până jos, și pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat”(Mt. 27, 50-51).

Deci, la moartea lui Isus catapeteasma sau strămoșul iconostasului s-a prăbușit.

La aceeași catapeteasmă se referă și Sf. ap. Pavel când spune: „Căci el (Cristos) este pacea noastră, cel ce a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor…”(Ef. 2, 13-14).

În prea marele zel pentru cinstirea icoanelor, după încetarea Iconoclasmului, bizantinii au refăcut catapeteasma în bisericile lor, începând cu cea de a doua jumătate a sec. IX.

Dincolo de catapeteasma bizantină sau Iconostas, nu poate pătrunde decât arhiereul și preotul.

Bizantinii, care practic l-au idolatrizat pe Împăratul din Constantinopol, numindu-l “Unsul lui Dumnezeu” i-au deschis larg acestuia două uși în mijlocul Iconostasului care se numesc „Ușile împărătești”. Împăratul avea dreptul să intre în altar prin propriile sale uși-„Ușile împărătești”. Cele două uși laterale, uși așa zise „diaconale”, erau de fapt rezervate bodigarzilor împăratului. pentru că rivalii mişunau în jurul său, gata să-l asasineze la ori ce ocazie.

Acum, deși divinizatul împărat bizantin a dispărut în negura istoriei, pentru că imperiile între timp au devenit republici, s-ar putea găsi președinți de republică, succesori ai împăraților, care să revendice dreptul de a intra în altar prin „Ușile împărătești”. În cazul acesta „Ușile împărătești” vor deveni „Uși prezidențiale” chiar dacă își vor păstra vechiul lor nume.

Cea de „A treia Romă”, Moscova, în care Țarul-Președinte și Patriarhul, calcă fidel pe urmele celei de „A doua Romă”, Constantinopolul, ar putea face primul pas, prin Iconostas, dacă nu cumva, deja l-a făcut.

Regele Mihai, deși n-a fost împărat și nu este nici succesor de împărat, vizitând biserici bizantine din fostul său regat, devenit între timp republică, a fost poftit peste tot să intre în altar prin „Ușile împărătești” numai ca să nu ne îndepărtăm de tradiția bizantină.

Cu toată bogăția lui, cu toată frumusețea lui, Iconostasul se constituie într-un „Element arhitectonic de zid sau lemn care DESPARTE…”, așa cum, foarte corect este definit în Dicționarul Enciclopedic.

Ori, o dată cu instaurarea „Noului legământ”, la moartea lui Isus pe cruce, când „Totul s-a terminat”, „catapeteasma” sau „peretele care desparte” s-a prăbușit.

 

 

Pr. Simion Mesaroș