Un an de la plecarea în casa Tatălui a Pr.Tertulian Langa

“Când tăcerile se cer rostite”. Un an de la plecarea în Casa Tatălui a Pr. Tertulian Langa

 

„Amintiţi-vă cuvântul ce vi l-am spus: servitorul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, vă vor prigoni şi pe voi.”

(In, 15,20)

 

„În faţa spectacolului vieţii, nu poţi să ai decât două atitudini: poziţia creştină, sau n-are importanţă care alta.”

(Fericitul Vladimir Ghika)

 

Cuvântul lui Isus, împreună cu cel al Fericitului Vladimir Ghika, mi-au amintit de o întâlnire cu un model de viaţă profund creştină, de care am avut parte recent, citind volumul-document „Trecând pragul tăcerii”, scris de Pr. Prof. Tertulian Langa şi apărut în anul 2009 la Editura Muzeului Naţional al Literaturii române din Bucureşti.

La vârsta de 24 de ani, cu o formaţie serios clădită în aulele facultăţilor bucureştene de Drept, Filosofie şi Litere, Tertulian Langa este arestat la trei luni după căsătorie, rămânând timp de 16 ani departe de casă şi de soţie, însărcinată la data arestării sale. Creştin greco-catolic, cu o iubire pentru Biserica lui Cristos cum rar îţi e dat să întâlneşti, Tertulian Langa este închis în 1948 fără a avea vreo vină. În cei 16 ani de închisoare, anchetatorii vor încerca în repetate rânduri să-l transforme într-un acuzator al capilor Bisericii Unite, niciodată însă cu rezultat. Arestarea episcopilor greco-catolici era impusă de dictatura comunistă. În căderea ei, Cortina de fier trebuia să strivească şi legătura cu papalitatea. Astfel, Biserica Greco-catolică, dimpreună cu episcopii ei, a cunoscut prigoana şi martiriul.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre ororile pe care regimul comunist le-a produs. Cu toate acestea, tabloul datelor furnizate de către istorie nu va fi niciodată complet fără perspectiva istoriei vii, trăite şi rostite de către cei care au experimentat celulele şi torturile comuniste.

„Trecând pragul tăcerii” este un astfel de memorial, în care Părintele Tertulian Langa descrie perioada trăită în închisorile Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi şi Insula Mare a Brăilei. Dincolo episoadele narate, anevoie de închipuit pentru o minte sosită în lume după ’90, ceea ce surprinde în această carte e o puternică trăire autentică. De altfel, însuşi autorul precizează simţirea din care izvorăsc cele scrise: „trăirile din închisoare mi-au fost şi îmi rămân prilej de introspecţie, de pură veridicitate. Nu scriu de parcă mi-aş aminti, ci scriu de parcă aş trăi acum, ca şi atunci (s.m.)”.(1)

Unul dintre criticii literari remarcabili ai contemporaneităţii, Jean Starobinski, afirmă într-una din cărţile sale faptul că „nu există motiv suficient pentru a scrie o autobiografie dacă n-a intervenit în existenţa de până atunci a autorului o modificare, o transformare radicală: conversiune/convertire, intrare într-o nouă viaţă, invazia harului”.(2) Dintre motivele enumerate de Starobinski, ultimul îmi pare a guverna de la un capăt la celălalt experienţa trăită de Tertulian Langa în închisorile comuniste: invazia harului.

Ar fi de remarcat aici faptul că această invazie a harului, de care va avea parte în închisoare, îi este prevestită de episcopul Ioan Suciu. Simţindu-se încolţit de opresori, Tertulian Langa, împreună cu soţia sa, merge la Blaj pentru a-i cere sfatul Preasfinţitului Suciu. În timpul prânzului, securiştii dau buzna în sala de prânz şi îl arestează. Înainte de plecare, Preasfinţitul Suciu îi dă o binecuvântare, dăruindu-i totodată următoarele cuvinte, care îi vor străjui necontenit memoria: „Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta. Să nu uiţi niciodată!” (3)

Prin episoadele narate, Tertulian Langa deconspiră lucrarea unuia dintre cele mai distrugătoare sentimente ale fiinţei umane – ura. Ca să supravieţuieşti 16 ani în prezenţa urii îndreptate spre fiinţa umană, nu poţi s-o faci decât într-un singur fel: iubind. Iată modalitatea profund creştină prin care părintele Langa înţelege să biruie cei 16 ani de închisoare. Cât despre torturile în sine, Tertulian Langa afirmă: „chiar mie însumi mi se par acum demenţiale sau fantasmagorice descrierile decupate cu scalpelul dintr-o memorie însângerată încă”. Cu toate acestea, harul de care aminteam e motivul care îl determină să scrie: „nu suferinţa mea, atâta câtă a fost, justifică acest mănunchi de pagini, ci mărturia pe care o cuprind referitor la harul lucrător în închisori, har care a sfinţit atâtea ispăşiri şi a turnat lumină în noaptea atâtor patimi”. (4)

Primul nivel al manifestării urii la care Tertulian Langa este supus e înfometarea. Şase zile nu primeşte nici mâncare, nici apă. A doua treaptă e înfricoşarea: este dus într-o cămară în care atârnau prinşi în cârlige miei însângeraţi. Pentru că nu acceptă în niciun chip să devină instrument al urii, precum l-ar fi vrut torţionarii săi, urmează o serie de bătăi crunte: la fese, la tălpi; cu răngi, ciomege, cauciuc sârmat, cnuturi; într-o fază succesivă este spânzurat de braţe, aşa încât aparatul respirator nu mai poate primi oxigen şi leşină. Până să leşine însă, este bătut cu lanţuri.

Din planul fizic, torturile migrează în cel psihic. Într-unul dintre episoadele narate, Tertulian Langa este lovit în cap sistematic cu un săculeţ de nisip. La fiecare lovitură i se ordonă „spune!”, în încercarea – nereuşită – de a i se inculca faptul că trebuie să spună (ceea ce vrea ancheta). Loviturile merg până în punctul în care cămaşa pătată de sânge indică vase fisurate şi scurse prin nări, în loviturile provocate de ura atee.

ÃŽn acest proces de dărâmare a identităţii ÅŸi a convingerilor personale, neizbutit, căci „omul ce luptă cu credinţă e nebiruit” (Iuliu Hossu) – conducerea comunistă nu pare să ducă lipsă de idei de tortură. Poate că una dintre cele mai cutremurătoare scene este cea a „maratonului”. Tertulian Langa este închis într-o încăpere de 2×3 m împreună cu o lupoaică dresată să muÅŸte în momentul în care persoana din celulă încetează să mai alerge sau să păşească. Astfel, aleargă până la epuizare; aleargă 39 de ore în continuu.

Privarea de somn, de hrană, de oxigen, de minima demnitate umană, sunt toate menite sa extermine adevărul sădit în fiinţa umană, să-l corupă, să-l transforme în minciună. Credinţa de nezdruncinat pe care Tertulian Langa şi-o pune în planul de desâvârşire al lui Dumnezeu îl întăreşte să rămână cu fermitate în adevăr. O rezistenţă prin credinţă, o rezistenţă prin iubire şi din iubire pentru Dumnezeu şi pentru familia rămasă acasă.

Că dintr-atâţia m-ai ales

Să-ţi fiu părtaş nemărginirii,

nemărginirea Răstignirii

mi-a desluşit şi-am înţeles

că dintre atâţia m-ai ales (5)

Pentru că tăcerile se cer mereu rostite, Tertulian Langa trece pragul lor, al tăcerilor, îndemnat şi de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care, primindu-l într-o audienţă privată, îi cere să scrie, să restituie adevărul în toată forţa şi realitatea lui, căci ceea ce a trăit în închisoare, afirma suveranul pontif – astăzi sfânt –, „este viaţă, e viaţă trăită în Cristos, viaţă din istoria Bisericii”.

Zilele acestea se împlineşte un an de la plecarea Părintelui Prof. Tertulian Langa la Cer, spre întâlnirea cu Adevărul veşnic, pe care atât de mult l-a iubit, apărat şi căutat. De aceea, rândurile acestea sunt astăzi şi un mic omagiu în amintirea celui care ne-a oferit un model de înţelegere şi trăire a credinţei în toată plinătatea ei.

 

1. Tertulian Langa, Trecând pragul tăcerii, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2011, p. 93
2. Jean Starobinski, Relaţia critică, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 92
3. Tertulian Langa, op. cit., p. 29.
4.  Ibidem, p. 135.
5. Ibidem, p. 484.

Monica Omilescu

 nota: articol preluat de pe egco.ro