Apostoli ai iubirii, ucenici la şcoala Spiritului Sfânt

Spiritul Sfânt, această şoaptă delicată cu care inima lui Dumnezeu doreşte să călăuzească spre iubire inima omului, este necunoscut multor creştini ai timpurilor noastre. Ei Îl cunosc pe Tatăl, iubindu-I măreţia, sunt alături de Fiul pe drumurile vieţii, se roagă Maicii Domnului şi sfinţilor preferaţi, dar Spiritul Sfânt rămâne o taină pe lângă care trec, de multe ori fără să o atingă, fără să-i descopere bogăţia şi fără să guste adevărata libertate şi bucurie în Domnul.

Intuind această realitate, papa Francisc încearcă, prin cuvintele sale de învăţătură asupra cărora vom zăbovi în acest articol, să ne deschidă drumul spre familiarizarea cu rolul şi importanţa Spiritului Sfânt în vieţile noastre, în Biserică şi în lume.

El ne aduce aminte că „Spiritul Sfânt este Dumnezeu care lucrează în noi” şi ne învaţă „să privim totul cu ochii lui Cristos, să înţelegem viaţa aşa cum a înţeles-o Cristos”.

„Viaţa creştină fără prezenţa Spiritului Sfânt ar fi o viaţă religioasă păgână, evlavioasă, care crede în Dumnezeu, dar fără vitalitatea pe care Isus o doreşte pentru discipolii săi.

Spiritul Sfânt acţionează în noi în timpul întregii zile, pe durata întregii vieţi, ca mărturisitor care ne indică unde se află Isus.” Prieten şi tovarăş de drum, ne călăuzeşte spre intimitatea cu El pentru ca şi noi să-L putem mărturisi altora.

Spiritul Sfânt este cel ce trezeşte în creştin amintirile şi-l face să conştientizeze importanţa memoriei, oferind o viziune a lumii şi o perspectivă coerentă asupra vieţii personale. „Un creştin fără memorie nu este un adevărat creştin, este un bărbat sau o femeie prizonier al situaţiei, al momentului”, care nu ştie cum să se raporteze la istoria proprie şi la istoria lumii. Lumina Spiritului Sfânt îl ajută pe om să-şi recapituleze viaţa, cu succesele şi eşecurile sale, şi să conştientizeze faptul că a fost călăuzit de Dumnezeu, chiar fără ca el să o ştie. Succesele sunt înţelese mai degrabă ca şi conlucrare la har decât doar merite proprii, iar eşecurile şi neputinţele, prilejuri ca, prin acelaşi har, viaţa să nu eşueze ci să meargă înainte.

Primind harul memoriei, omul se împacă cu istoria sa personală, învaţă să o vadă în lumina iubirii cu care Dumnezeu l-a înconjurat, şi astfel viaţa devine mai rodnică deoarece îndeamnă la iubire şi recunoştinţă faţă de El. Treptat, ajunge să conştientizeze că „totul e har”, cum scria Georges Bernanos în „Jurnalul unui preot de ţară”. Aceasta îl împacă cu trecutul său, îi dă încredere în trăirea prezentului şi îi luminează viitorul, păstrându-l în logica darului şi harului fără de care „creştinul ar putea cădea în idolatrie”.

Spiritul Sfânt ne spune: „Dumnezeu te iubeşte şi îţi vrea binele.” El ne întreabă: „Îl iubim noi cu adevărat pe Dumnezeu şi pe ceilalţi, asemeni lui Isus?” Tot El este cel ce dă vieţii noastre orientarea justă: „Ne cheamă să luăm calea Evangheliei”, să o trăim cu adevărat şi să dăm mărturie creştină prin viaţa şi cuvintele noastre, neobosit şi „ne deschide inimile spre libertate în Spiritul Sfânt”.

Nu întotdeauna Spiritul Sfânt are cale liberă spre a lucra în inima noastră. Principala piedică este aceea a lipsei noastre de disponibilitate spre a ne părăsi „zona de confort lăuntric”, calea bătătorită a autosuficienţei. Avem în noi o „frică de mântuire”, căci mântuirea reală presupune mereu schimbarea, a-i oferi lui Dumnezeu toată fiinţa şi cârma vieţii noastre.

„Nouă ne este teamă pentru că noi vrem să fim cei ce comandă. Vrem să-L urmăm pe Domnul, dar vrem să ne păstrăm libertatea umană, nu să dobândim libertatea Spiritului Sfânt.” Acest fel de a-L urma pe Domnul, „cu rezerve”, duce la ipocrizie, căci nu-i permitem Spiritului Sfânt să ne schimbe inima dacă nu i-o oferim cu totul.

Teama de libertatea dată de Spiritul Sfânt face să se nască în noi două tendinţe: a) tendinţa de a stagna, în fapt a da înapoi, refuzând schimbarea; b) tendinţa „progresului adolescentin, căci se iese de pe calea cea dreaptă şi se iau valori la întâmplare, făcând din acestea lege”.

Confuzia între libertatea umană şi libertatea Spiritului duce la un amestec între Spiritul lui Dumnezeu şi spiritul lumii, la compromisuri şi alunecări primejdioase.

„Legea Spiritului Sfânt ne conduce pe o cale a discernământului continuu, pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu.” Pentru aceasta trebuie ca Spiritul să fie lăsat liber, să lucreze, fără bariere căci „dorinţa de a-l controla este ispitire”. În consecinţă, avem nevoie să cerem în mod continuu harul discernământului pentru a trăi în libertatea Spiritului.

Spiritul Sfânt poate acţiona în mod liber în creştinul ce se află şi se menţine în starea de har sfinţitor sacramental şi care în mod conştient şi sincer face efortul de a se abandona mereu voinţei lui Dumnezeu, căutând s-o afle şi să o împlinească. Examenul de conştiinţă al fiecăruia dintre noi este util, mai ales ca exerciţiu ce îndeamnă la a conştientiza lucrarea făcută în inimă de Domnul. Fiecare zi ar trebui să se încheie cu o reflecţie personală prin care să conştientizăm: Ce lucrare a săvârşit azi în mine Spiritul Sfânt? Ce mărturie mi-a dat? Ce mi-a sugerat?

Papa Francisc ne îndeamnă să ne începem ziua cu disponibilitatea conştientă a deschiderii inimii spre lucrarea Spiritului Sfânt, spre bucurie, frumuseţe, iertare şi servire. De mare folos este lectura zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu, perseverenţa în viaţa de rugăciune, mai ales statornicia în a cere „harul de a ne obişnui cu prezenţa acestui tovarăş de drum, pentru a dobândi familiaritatea cu Isus, prietenul nostru”.

Viaţa în libertatea Spiritului Sfânt, pe plan personal şi în Biserică, este o viaţă ce surprinde mereu prin noutate, călăuzeşte spre armonie şi deschide spre misiune. Iniţial noutatea impulsionează şi creează probleme, apoi generează armonia, căci Spiritul Sfânt este armonia. El provoacă diversitatea, pluralitatea, multiplicitatea, realizând în acelaşi timp şi unitatea. Când însă libertatea umană este cea care doreşte diversitatea, de multe ori se ajunge la dezbinarea adusă de cramponarea în particularităţi şi exclusivisme mult prea omeneşti, iar eforturile umane de a o corecta duc la tendinţe rigide de uniformizare.

Spiritul Sfânt este sufletul misiunii noastre de creştini. El ne face „să întrăm în misterul lui Dumnezeu şi ne stimulează să deschidem uşile, pentru a ieşi, a mărturisi bucuria credinţei, a întâlnirii cu Cristos”.

Papa recunoaşte cu luciditate: „Momentul actual în care se află Biserica este acela în care trebuie conştientizat că nu putem merge nici înapoi, nici nu putem ieşi de pe calea cea dreaptă.”

„Biserica de acum trebuie să se deschidă lucrării Spiritului Sfânt pentru a fi salvată de pericolul unei Biserici gnostice şi al unei Biserici autoreferenţiale, închisă în ţarcul ei.” Trebuie să se păstreze ca o „comunitate deschisă, ce trăieşte şi rămâne în iubirea lui Cristos, mărturisindu-şi păcatele, aducând laudă şi mărire Domnului, iertând greşelile, caritabilă faţă de ceilalţi, respectând poruncile din fidelitate faţă de Dumnezeu”.

Aceasta înseamnă a trăi fericirile evanghelice în viaţa de zi cu zi, înţelegând că logica lor poate fi asumată nu din perspectiva inteligenţei umane ci cu o inimă mângâiată de Spiritul Sfânt, întărită în a se opune astfel tendinţelor individualiste, dominante în societate.

„În ochii lumii, a trăi fericirile nu înseamnă mare lucru, căci a fi sărac, blând şi îndurător nu duce la succes.” Duce, în schimb, la bucuria de a trăi împreună cu Domnul, cu deplină încredere în El, cu zâmbet şi faţă senină, care sunt cele mai eficiente mijloace de evanghelizare, împlinind astfel chemarea la sfinţenie pe care Isus o face tuturor oamenilor.

După această trecere în revistă a cuvintelor papei Francisc despre Spiritul Sfânt, să ne îndreptăm atenţia asupra sugestiilor practice de recunoaştere zilnică a inspiraţiilor Spiritului, în drumul nostru spre sfinţenie, pe care părintele francez Jacques Philippe, din Comunitatea Fericirilor ni le face în cartea sa:” La şcoala Spiritului Sfânt” apărută la editura Viaţa Creştină.

Autorul porneşte de la premiza că Spiritul Sfânt este cel ce călăuzeşte omul spre sfinţenie şi este artizanul oricărui progres spiritual. Această lucrare depăşeşte puterile omeneşti şi doar Dumnezeu este cel care cunoaşte particularităţile drumului de sfinţenie al fiecăruia. Pentru aceasta omul trebuie să-şi reînnoiască mereu abandonul total în mâinile Domnului, favorizând astfel deschiderea inimii spre inspiraţiile divine şi dobândind curajul de a le urma, ştiut fiind că fidelitatea faţă de har (răspunsul la chemarea particulară a Domnului) atrage după sine alte haruri.

Părintele Philippe enunţă zece principii a căror aplicare ne călăuzeşte în timp spre dobândirea libertăţii Spiritului Sfânt:

1) A practica lauda şi mulţumirea pentru harurile deja acordate;

2) A dori şi a cere inspiraţie divină în toate deciziile;

3) A ne deschide pentru a nu-i refuza nimic lui Dumnezeu;

4) A practica ascultarea filială şi încrederea faţă de cei din jurul nostru, depăşind mereu ataşamentul faţă de sine şi faţă de voinţa proprie;

5) A practica, poate, cea mai importantă şi mai neglijată formă de ascultare: ascultarea faţă de evenimentele vieţii, care sunt expresia cea mai sigură a voinţei lui Dumnezeu, deci, a consimţi la tot ceea ni se întâmplă;

6) A practica detaşarea şi rezerva interioară faţă de orice idei proprii şi plan personal, în toate aspectele vieţii;

7) A practica tăcerea şi pacea, căci Spiritul lui Dumnezeu nu lucrează în tulburare şi agitaţie, mişcările Sale sunt atingeri delicate ce nu pot fi percepute de conştiinţa spirituală decât dacă e calmă, liniştită, tăcută şi receptivă;

8.) A persevera cu fidelitate în rugăciune, a consacra timp regulat rugăciunii;

9) A examina mişcările inimii noastre;

10) A practica deschiderea inimii faţă de un părinte spiritual, precum şi spovada frecventă ca mijloc de curăţire a inimii.

În felul acesta colaborarea noastră liberă cu harul divin înaintează, uneori pe bâjbâite, şi dezvoltă în noi un fel de „simţ spiritual” ce se rafinează prin experienţă şi, mai ales prin fidelitatea în a merge cu hotărâre pe carea urmării Domnului.

Acest „auz spiritual” ne dă capacitatea de a recunoaşte, dintre toate vocile, de multe ori disonante ale interiorului nostru, vocea unică şi de neconfundat a lui Isus, pe care o simţim autentică şi apropiată sufletului nostru, căci Spiritul Sfânt are un timbru propriu pentru fiecare, având delicateţe şi forţă, puritate şi claritate.

Vom primi discernământul de a face diferenţa între „adevărata voce a Domnului” şi altele, venite din alte părţi, care încearcă să-L imite dar pe care le vom recunoaşte ca „false” în inimile noastre.

Există câteva criterii ce ajută în educarea discernământului:

1) Dumnezeu nu se contrazice pe sine;

2) Inspiraţia Spiritului este coerentă cu Sfânta Scriptură şi cu învăţătura Bisericii;

3) Inspiraţia este coerentă cu exigenţele propriei vocaţii, conform datoriei stării de viaţă, mergând în sensul ei şi uşurându-i împlinirea;

4) Inspiraţia Spiritului are roade bune în cel ce o primeşte: pace lăuntrică, bucurie, compasiune, iubire şi mai ales smerenie, care este virtutea de temelie a întregului edificiu spiritual. Această smerenie ne menţine permanent în stare de rugăciune pentru a ne păstra fideli harului şi ne fereşte de descurajare în momentele de cădere, convinşi fiind că Dumnezeu are întotdeauna mijloacele de a transforma căderile noastre în binefaceri dacă ne întoarcem spre El cu o inimă umilă şi plină de încredere.

Uniţi în jurul lui Isus cel blând şi smerit cu inima, devenim astfel copiii Sfintei Fecioare Maria, mireasa Spiritului Sfânt, care devine călăuza noastră spre dobândirea docilităţii faţă de inspiraţiile divine. Cu paşi uşori şi siguri, alungând tenebrele şi ocolind capcanele ce se ivesc pe cale, ea ne conduce spre Inima Fiului, spre a-L mărturisi lumii, devenind astfel apostoli ai iubirii Sale.

Daniela Parlapan
AGRU – CLUJ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *